Greșim, cu cuvântul și cu scrisul, atunci cand ne exprimăm în dulcea limbă românească. Nu exagerat de mult, dar greșim. Alții greșesc mai mult, nu știm din ce motive, dar pariem pe necunoștință mai degrabă decât pe lene.
Așa cum am amintit incă de la începuturi, scriem și ca să învățăm mai bine limba română. Astfel ca ne iertăm singuri și ne așteptăm sa ne ierte și cititorii atunci când greșim. Totodată îi așteptăm pe vizitatorii noștri să ne și corecteze atunci când facem o greșeală de exprimare, gramaticală, orice detaliu legat de limba noastră, care, vorba prostului, chiar e o comoară.
Noi, când suntem corectați legat de limba romană acceptăm „input”-ul străin, cum ar zice anglofonul, mulțumim pentru intervenție și notăm la caiețel forma corectă. Am observat însă, oarecum mai des decât mai rar, că mulți dintre descendenții eșuati ai lui G. Călinescu se simt jigniți când li se atrage atenția că au pocit cuvinte, au încurcat moduri și timpuri verbale sau au scris „a-ți” în loc de „ați”.
Nu suntem siguri nici pe ce declanșează jignirea, corectatul în sine al greșelii și a greșitului sau percepția că polițaiul gramatical tinde să jignească pe după baobab persoana aflată în necunoștință de cauză, atrăgându-i caracterizarea implicită și aproape automată de analfabet. Tindem să mirosim că varianta a doua este cea mai plauzibilă, mai ales în condițiile în care, românul, această ștruțo-cămilă daco-romană cu creastă tricoloră de slav, cuman și peceneg, este foarte aprig și iute la mânie chiar în chestiuni minore și relativ neschimbătoare de vieți, după exemple binecunoscute care încep sau se încheie cu formulări ca: „uite domne, cum își permite nesimțitul să mă corecteze!”
Admirăm munca de pomană a polițailor gramaticali, în cazul majorității celor amendați, pentru că nu duce la nimic concret pe termen lung, transformându-se în clișeistica robotă de Sisif sau zidirea mult mai mioriticului Manole. În cazul nostru o admirăm pentru că ne aduce cu un pas mai în față spre o exprimare mai curată, mai decentă și mai demnă de sfântul DEX, această, în teorie, carte de căpătâi a fiecărui român.
Nu numai că nu ne atrage supărare, dorințe de porcăială sau atingere asupre integrității și moralului, dar, vorba cârnățarilor, spre îmbunătățirea adevărată și continuă la un domeniu care ar trebui să fie cel puțin la fel de important ca grija de sănătate.
De aceea, sprea persiflarea de final, „ămi cer scuze la domni” pentru o viitoare eventuală punere în aplicare a spiritului de gabor gramatical, deși această latură a noastră este absolut microbiană, raportată la alte calități pe care le putem etala, dar alegem să le ținem ascunse, precum comorile.
Sursa foto.
irod.ro 
Lasă un comentariu