irod.ro

Știu că mulți dintre români nu urmăresc acea „mizerie” de Eurovision, poate așteptau cu înfrigurare festivalul Cerbul de aur cel mort, de la Brașov. Sau, pentru ăștia mai pe romanțe, faimosul festival de la Mamaia.

Eu, ca și o altă parte a rumânilor, am urmărit cu religiozitate mizeria, astfel că voi puncta câteva idei pe tema asta. Să ne punem centurile totuși și să ținem punguțele de vomă aproape, că probabil unora li se va face cam rău.

Astfel, cine mai credea că Eurovisionul este despre muzică și nu despre politică, cred că ar trebui să-și ia un șervețel să-și poată șterge cașul de la gură. Eurovisionul a fost dintotdeauna (a se citi de mulți ani încoace) despre politică. Ca exemple: când faimoasa noastră țară se zbătea la locurile de pe urmă, știm cu toții că moldovenii ne votau pe noi și noi pe ei, plus votul clasic al moldovenilor către maica rusia. Hehe, moldovenilor, cum s-a întors roata, nu? Vreau să scriu „v-am spus eu vouă!” dar n-am cui, pentru că papagalii de dincolo de Prut oricum oricum sunt vai de neamul lor de vreo doi ai încoace, de când cu agresiunea celor pe care îi pupau în fese asupra vecinilor ucraineni, deci n-are rost să-i mai agasez și eu cu adevăruri scuipate în bot.

Al doilea exemplu: Cipru – Grecia sau țările scandinave între ele, voturi unii pentru alții și alții la fel. Mai nou, de când cu războiul de ocupație din Ucraina, țara atacată nu numai că a câștigat Eurovisionul, dar toată Europa i-a miluit puternic la Eurovision, întrecându-se în a-i ploua cu voturi și laude, deși nu neapărat piesele lor ar fi fost cele mai potrivite pentru a câștiga concursul sau a primi atâtea laude. În al treilea rând, bărbatul cu barbă îmbrăcat în haine de femeie, din politically-corecta Austrie, nenea Conchita Cârnaț, câștigător încă de pe vremea când propaganda LGTV gay suna timid din trompetă.

Și încheind chiar cu ediția de anul acesta când chiar piesa câștigătoare a fost a unuia care, vorba Paraziților, nu știe ce vrea să fie, Gina sau Gigi. Băietul, care tânăr ca Eminescu fiind, păduri elvețiene cutreiera, a cântat bine o piesă bună dar, din nou, nu neapărat cea mai bună piesă, în opinia mea de mare specialist în muzica cea multilateral dezvoltată de pe mapamond, cu specializare pe segmentul pieselor de Eurovision.

În continuare, am remarcat strigăturile din toți bojocii ale tinerilor europeni emancipați, ale doctorilor și avocaților din Malmö spre susținerea terenului palestinian care, dimpreună cu locuitorii lor, la 7 octombrie 2023 s-au năpustit cu o sălbăticie greu de descris asupra unor oameni nevinovați pe care i-au masacrat ca pe niște animale. Unii, dacă bine vă aduceți aminte, participau în deșertul israelian chiar la un festival de muzică! Așadar, mucho amor para Palestina, mache love not var!

Piesa israeliană a tinerei de luat în seamă Eden Golan a fost foarte interesantă, chiar mi-a plăcut, dar nu aș fi ales-o ca și câștigătoare, oricât mi-ar fi plăcut ca soarta să le fi dat peste ochi cohortelor de huiduitori ai Israelului, atât din incinta sălii cât și a miliardelor de protestatari din oraș, care cu siguranță au răgușit de la suduielile adresate Israelului în cele câteva zile de desfășurare ale concursului.

Mai notez bucuria extrem de falsă a participanților cântăreți când niște alții luau puncte, în special minoritățile slab reprezentate după optica mai nouă, politic corectă.

Mă întreb însă în ce măsură Gina sau Gigi de Elveția s-a bucurat cu adevărat pentru că a câștigat un concurs unde este de notorietate că în ultimii ani victoria unei persoane gay, lovite de război sau persecutate în alt fel nu doar că este garantată ci este un fel de dictat peste care nu se poate trece sub nici un fel de formă, astfel că victoria sa ținea mai degrabă de prezența la concurs și nu de calitatea superioară a piesei în comparație cu concurența.

Sau poate că proaspătul câștigător este chiar un imbecil notoriu, de o stupizenie atât de mare încât îi curg bale din gură, caz în care ce am scris mai sus nu are nici o valoare.

Mai departe, dacă prin absurd admitem, doar spre exercițiu de gândire și imaginație precum și spre mulțumirea altor copii ai societății rămași mai în urmă, că Eurovisionul chiar este despre muzică și nu despre politică, întrebăm cu nesimțirea nelipsită ce caută politica în concurs? Aceea în care orice aluzie la Israel a fost întâmpinată cu huiduieli fără limită și scuipați, însăși concurenta Eden fiind atât de ocolită de juriile țărilor votante încât evidența este axiomatică. Ocolișul înadins al specialiștilor muzicieni votanți este într-un atât de mare off-side încât publicul votant nu numai că a contrabalansat punctajul cu o generozitate de lăudat, ci pare că le-a dat în mod special peste bot tuturor pro-palestinienilor de ocazie de la această ediție, așa cum era și normal să se întâmple.

Încă mai departe să ne gândim, pentru că superficialitatea SJW-iștilor de serviciu nu cunoaște limite, mă întrebam dacă nu cumva la această ediție a Eurovisionului nu s-ar fi putut să se strecoare măcar o amărâtă de pancartă pro-yazidi, pro-yemenită, pro-uighuri, pro-tibetană, pro-siriană, pro-maliană, pro-benineză, pro-burkinabeză, pro-libiană, pro-kurdă, pro-haitiană sau pro-armeană. Asta având în vedere sus-numitele popoare care sunt masacrate, măcelărite sau prigonite chiar în timp ce vorbim, în mai mare sau mai mică măsură decât populația-victimă a momentului, anumea cea palestiniană?

Sau linia de partid nu acceptă faptul că și alte popoare pot fi hăituite și ucise ca-n codru chiar în același timp, cât timp atacatorii nu sunt israelieni?

Evident, ca întotdeauna dealtfel, eu, spre deosebire de mulți alții, încă mai tare ca plăvanul, urmăresc cu sinceră atenție situațiile din China, Orientul Mijlociu, Mali, Nigeria, Libia, Benin, Armenia, Burkina Faso, Kurdistanul turc și irakian, Haiti sau alte zone, și mai observ că pe lângă victimele acceptate spre a fi plânse și jeluite în prezent (palestinienii), chiar mai există și altele care mor și suferă tot felul de atrocități, doar că nu au spațiul de emisie necesar pentru a se lamenta atât de cuprinzător și la asemenea nivel de audiență cum este Eurovisionul.

Să ne înțelegem, cu toate că zdrăngăneaua politică și politic-corectă va fi legată întotdeauna de piciorul cel șchiop al Eurovisionului, asta nu înseamnă că nu voi urmări și de acum încolo concursul, exact cu același interes cu care l-am urmărit și până acum de o vreme îndelungată încoace. Doar că, spre deosebire de mulți cărora le pute sau nu, eu chiar știu la ce să mă aștept și faptul că melodiile mele preferate (pentru că, suprinzător sau nu, chiar am piese preferate în fiecare an!) nu câștigă, nu îmi provoacă nici un fel de dezamăgire, ci din contră, mă bucură ca orice fel de piesă care-mi merge la suflet.

Că veni vorba de piese de suflet, anul acesta menționez locul 2, piesa croaților, un fel de Rammstein de coteț de găini, mai diluat și mai soft, precum și piesa drăguței italience Angelina și piesa francezului, căruia i-am remarcat vocea monstruoasă și interpretarea genială.

Chiar și așa, piesele din acest an sunt destul de slabe în comparație cu niște unele (în ordine aleatorie) precum Soldi (Mahmood, Italia 2019), Rändajad (Urban Symphony, Estonia 2009), Cha Cha Cha (Käärijä, Finlanda 2023), Promise (Voyager, Australia 2023) sau imbatabila Origo (Joci Pápai, Ungaria 2017) – asta ca să numesc doar câteva din preferatele mele din ultimele mii de ediții.

Doar că, în cazul particular al ungurului Joci, faptul că este țigan de etnie și a avut o dansatoare țigancă, cu un dans țigănesc de cea mai înaltă clasă, pare că nu a fost de ajuns pentru războinicii cei corecți-politic de la acea vreme, fiindu-i luată fața de mult mai necăjitul și mai bolnavul portughez, ștampilat în câștigător al acelui an de grație.

În loc de sfârșit.

Sursa foto.