irod.ro

Fiind copil, am crescut cu muzica lui Nicu, cu Phoenix, cu toată trupa.
Evident, am avut și norocul să-i văd în concerte live, nu o dată, ci chiar de mai multe ori, mai ales când Nicu avea încă voce.

Am aflat doar știrea, din familie, fiind chiar pe tărâmul metaliștilor, la Wacken. S-a nimerit să fie locul perfect pentru a afla o veste tristă ca asta, așa că l-am comemorat pe imbatabilul cum altfel, decât cu Metal de rang înalt.

Ca o mică anecdotă, l-am întâlnit la un oarecare festival cu motoare și alte cele, fiind cu un prieten foarte bun. L-am rugat dacă poate să facă o poză cu noi, ne-am aranjat, am rugat pe cineva să facă poza și Nicu, cu glasul ăla de bunic zice „băieți, haideți să ne întoarcem în direcția cealaltă, ca să iasă poza bine”, noi fiind cu reflectoarele în spate. Zis și făcut, întors, pozat, toate bune, poza frumoasă și colorată, o amintire frumoasă cu un personaj cel puțin interesant de la noi.

Așa că, oricum a fost și ar fi fost și orice mai măcăne sau comentează unii sau alții, Nicu și trupa a cărui membru fondator este, pot spune că m-a ajutat să mă atașez mai tare de un anume gen de muzică și nu pot decât să fiu recunoscător pentru asta. Așa că, mulțumesc Nicule!

Sursa foto – notați aici că și pretinii și vecinii unguri au scris despre Nicu.