irod.ro

Dragi pretini evlavioși sau pierduți, pocăiți sau oi rătăcitoare, astăzi, mânat de articolul necolegului Cetin, redau pe scurt o povestioară scurtă și adevărată de prin vremea liceului…

Într-o binecuvântată zi de sâmbătă de vacanță, treziți cumva după orele îndelungi de fotbal zilnic și atât de iubit și după party-hard-ul de vineri seara, ne pomenim cu o strigătură sătească la poartă și un lătrat de câine aproape scăpat din cuștile iadului, care parcă prevestea scurta scenetă ce a putut să urmeze…

Ieșim agale la poartă, ne procosmim cu doi domni în față, îmbrăcați foarte regulamentar, de sărbătoare parcă, pantaloni negri de costum, cămașă albă impecabilă, netranspirați deși căldura era încă de pe la ora 10 foarte mare, pantofi lustruiți bine, gentuțe de laptop pe spate încărcate bine și, detaliu cel mai important, Biblii în mână.

Virtual ne-am dat ochii peste cap și am așteptat politicos clasica introducere: primiți pe Dumnezeu în casele și în sufletul vostru? Sau ceva asemănător și la fel de împăciuitor…
Am zis că primim mai mult din politețe, deși chiar cu o seară înainte credem că Dumnezeu a fugit mâncând pământul chiar din împrejurimile noastre, la câte trăznăi am apucat să facem și în ce hal ne-am putut coborî ca să aducem numele Său în dizgrație, atât prin vorbă dar mai ales prin faptă.

Ascultăm politicos cum cei doi, despre care ne-am dat seama că ar fi fost tată și fiu, aproape ca misionarii cei mâncați prin zonele exotice ale planetei, ne povesteau duios și evlavios cum ar fi bine ca să ne pocăim, să credem Cuvântul Domnului, căci vremea este aproape, așa cum scrie la cartea lui X, capitolul Y, versetele PRȚȚ-XXX…

Tătânele mai aprig, aproape înghiontindu-l pe copchil, care se afla acolo mai degrabă cu motiv de învățare a artei persuasiunii și a stilului misionar, căuta fervent indicațiile și localizările din Scriptură, cetindu-mi cu luare-aminte și ton amenințător, rădicând ocazional degetul spre a băga mai bine la cap pedeapsa ce va să vie în caz de neprezentare, ofsaid sau cartonaș roșu.

I-am întrerupt timid cu adăugiri irelevante, doar-doar ne-or da pace, dar predica apocaliptică a continuat nu atât spre salvarea sufletelor noastre ci mai degrabă după un tipic bine stabilit, care trebuia parcurs de către cei doi slujbași neoprotestanți fără abatere.

Când nu credeam că vom mai scăpa și când aproape că suna de mers înapoi la fotbalul de sâmbătă, numai ce primim un apel telefonic (avem și telefon mobil pe atunci, cu tonuri nu doar polifonice ci de-a dreptul mp3istice, răsunând din cuvioasele cântări ale înfricoșătorilor Dimmu Borgir.

Răspunzând cu grabă la telefon și cu nu atât de cuvioase sudalme la adresa apelantului (pretin de bătut mingea), am abuzat din plin de vocabularul sătănesc, doar-doar mai dăm din indicii vizitatorilor că nu a fost nici momentul și nu am fost nici persoana potrivită pentru astfel de discuții.

Încheind scurt convorbirea telefonică, de îndată am observat cum se măresc pupilele celor doi oaspeți și cum dezaprobarea și invocarea Dumniezăului și a pedepselor sale inundă discuția și am știut că cel puțin pentru o bună perioadă de vreme vom fi nu doar ocoliți ci de-a dreptul ignorați de astfel de salvatori de suflete sau pescuitori de noi membri prozeliți, nu atât spre necazul nostru cât mai degrabă spre oripilarea și nervii dumnealor…

Sursa foto.