irod.ro

Eram în liceu, în Anul Domnului WXYZ, să tot fi fost acum aproape douăzeci de ani. Ne apropiam cu pași repezi de bacalaureat, sfântul și mortalul bacalaureat. Groapa comună cu care eram amenințați noi elevii, aceste lepădături râioase și nedemne de a păși pe aceiași ușă cu unii dintre profesorii „de școală veche”, cei mai apropiați de pensie, știți cu toții prototipul, ăia care îi dădeau nota 10 lui Dumniezo, 9 și-o dădeau lor, ca o efervescentă labă în cerc, și-apoi de la 8 în jos mai aruncau și leprelor de elevi. Sau ăia care dacă ajungeai să te contrazici cu ei pe ceva temă, te urmăreau tot anul cum urmărește NKVD-ul rusesc țintele prin toată lumea și le aruncă peste balcoane.

Iată-ne deci cu toții gândindu-ne la viitorul nostru, cum să facem să luăm o notă bună la bac, că de trecut nu aveam nicicare dubii că nu vom trece, problema se punea la note. Comuniștii ăia de profi, după metodele mai represive chiar ne-au pregătit serios pentru bac și eram cumva relaxați la multe materii. Cei noi, cu o abordare foarte moale, modernă, soft să zicem, ne-au pregătit și ei în stil mare, și am mai și învățat cu plăcere, nu cu teroare și amenințări.

Pregătirea la liceul nostru era totuși la nivel înalt, unde până și cei mai înapoiați elevi, ca idee, au luat note de 6-7 la bacalaureat. Nu a picat nici măcar unul din cele două clase din anul meu, nici noi, ca profil filologie, nici colegii din clasa de „real”, asta ca o paranteză explicativă a nivelului nostru. Și trebuiam să fim pregătiți, pentru că eram la un liceu de sat, unde nu ne permiteam să fim luați la bășcălie de mult mai bogații și mai atotputernicii orășeni. Nu știm dacă era o politică a întregii găști a profesorilor sau doar a unora, dar cel puțin vreo 10-12 ani în perioada cât am fost eu pe-acolo, rezultatele au fost mai mult decât satisfăcătoare, în comparație cu alte licee din județ.

Într-una din zile, apare ca o garofiță în clasă Madame V., temuta noastră profesoară de franceză, de care se temeau până și plantele de pe cele trei geamuri din clasă. Cu o statură de un metru și vreo…50 de centimetri, cu un machiaj la dungă, strident și cred că întotdeauna același, Madame era una dintre singurele la care ne ridicam în picioare când intra în clasă și o salutam cu celebrul „Bonjour Madame le professeur”, răspunzându-i la un clasic „Bonjour les élèves” (sau ceva asemănător).

La o oră de franceză care urma clasicei ore de predare, liniștea de după salut era ca liniștea dinaintea anunțării condamnaților la moarte din Texas, momentele de până la deschiderea catalogului și pronunțarea vreunui nume de elev, ca și mort, numai bun de „ascultat”, erau pline de suspans amestecat cu râsete înfundate, care explodau la momentul pronunțării numelui nenorocitului căruia i-a venit rândul. Erau puțini cei care știau bine lecțiile, ca la orice materie, nu eram toți buni la chiar toate, iar porcăiala care și-o lua vreun ageamiu în ale limbii Molière-ului se pregătea bine pentru fazele de după ascultat, pentru că urma, vorba ceea, furtuna cu căcat, în care Madame trecea de la nervi la patetism roman, apelând la rușinea nefericitului de elev, printre o mulțime de epitete din arsenalul cel binecunoscut.

Dar, cuprinși cu altă ocazie de proaspetele simulări ale colegilor noștri mai mari, Madame V. apare cu chef de discuții, pentru că avea și partea asta interesată de viitorul nostru, deși profilul dânsei se apropia mai degrabă de Inchiziția spaniolă decât de Renașterea franceză. Astfel, am fost întrebați aleatoriu „unde dăm” după liceu, pentru că, în majoritatea cazurilor, nu se punea problema să nu fi fost copii care să nu se descurce la facultăți standard. La care, vestitul coleg din ultima bancă, rândul din stânga (eu fiind tot colegul din ultima bancă rândul din centru), șugubăț din fire, îi răspunde cu seriozitate doamnei: „eu dau la limbi”.

Nu termină bine de răspuns că jumătate din clasă, cu sângele deja suit în cap și în ochi, pocnește într-un râs înfundat cu lacrimile de rigoare, în timp ce cealaltă jumătate, preponderent populată de colege, se înroșește la față, ascunsă deja de câte-un caiet sau câte-un manual mare alternativ, doar-doar nu vor fi observate de apriga profesoară.

Așteptându-ne cu toții la vijelia ce va să vie, începeam deja să ne ținem de scaune, cum se țin pasagerii avioanelor la aterizări dificile, pregătindu-ne pentru ce-i mai rău. La care, cu ochii luminați și lăcrămând aproape de bucurie, șefa catedrei de franceză îl felicită pe coțcarul de elev, care și-a jucat chiar viața în acel moment la ruleta rusească, exclamând cu glas bucuros: vedeți măi copii! un elev silitor care știe ce vrea! Felicitări Daniel!

Astfel, moarte care trebuia să fie moarte se transformă în viață și tremuratul de frică se transformă în hohote de râs deja greu de controlat, urmând valuri de felicitări din partea altor colegi, ca un îngânat al originalelor felicitări ale Madamei.

De la acel moment și până la ultima oră de franceză cu vestita Madame V., nu a mai fost oră de franceză lăsată de bunul Dumniezău să nu fie dat exemplu colegul Daniel pentru alegerea de a „da la limbi”, ori de câte ori era întrebat, detaliind cu abnegație că dorește cândva să emigreze în faimoasa Elveție.

Încântarea inconturnabilei Madame V. a fost peste măsură vis-a-vis de colegul Daniel care dădea declarativ la limbi (ajuns un emigrant ireproșabil pe plaiuri germanice), la fel cum a fost și la auzul veștii că subsemnatul a reușit să dea executiv la limbi și să absolve pe sistem cațavencesc „tagma cum laude”, o deloc necunoscută facultate de litere cu una din specializări – imbatabila limbă franceză.