irod.ro

Doi urși, stând la un pahar de zâmbete, la umbră, își povestesc unul altuia ce li s-a întâmplat într-o zi…

Bă Martine, fii atent! Și trec eu pe cărarea aia, acolo după stejarii ăia tineri, și îmi iese în cale, așa la o distanță de trei urși lați împușcați de ăla cu barba mare care vine an de an, un om cu părul lung, cu voce mai subțire decât a omului cu părul mai scurt.

Eu, cum mergeam să caut ceva să mănânc, m-am oprit, că am crezut că se aude iar poc și poate mor ca frații noștri. M-am speriat și am dat puțin îndărăt, dar omul cu păr lung a făcut la fel, e clar că nu avea băț care face poc la el!

Atunci mi-am făcut curaj și m-am dus către el să-l întreb dacă nu cumva vrea să caute mâncare, ca și mine. Omul a fugit, dar eu am fugit mai tare și l-am prins, l-am pus jos, i-am tras niște labe peste bot, că nu mi-a răspuns la ce am întrebat, și apoi am plecat și l-am lăsat acolo pe jos, că știi că noi nu suntem fani carne de om.

Bă Marcele, chiar interesantă treabǎ! Ce ți-e și cu oamenii ăștia! Stai să vezi, că și eu m-am întâlnit cu unul, dar mai înalt așa, cu pǎr scurt și cu voce groasă…

Eram aproape de creasta aia golașă când l-am văzut, mergea cu un sac mare în spate și mirosea a merinde după el. Când m-a văzut, a făcut gălăgie la mine cu o botă în mână care nu face poc, și am crezut că vrea să ne batem pentru pământ!

Și doar știu toți urșii din zonă că acolo e pământul meu! Apăi unde nu m-am repezit direct la el, i-am dat două labe, l-am mușcat de cap și a căzut pe jos. Apoi când am văzut că nu mai mișcă, i-am mâncat merindea din sac și m-am dus mai departe în treaba mea.

Da mă! Ce-au ajuns și ăștia să caute pe aici? Oare nu mai au måncare pe pământurile lor?

Sursa foto.